Exercițiu de tandrețe cu Oana Pellea și Mircea Rusu

Deschide videoclipul

Pe 15 iunie, după trei luni de izolare, am pus din nou piciorul într-un teatru. A dat startul stagiunii de vară, Teatrul Național, care are un generos Amfiteatru în aer liber. Ne-au primit Oana Pellea și Mircea Rusu, emoționați și bucuroși că se întorc pe scenă, să joace și să se joace!

Dor de joacă, dor de teatru

 

Înainte de spectacol, a plouat cu găleata. Când am ajuns și noi pe Amfiteatru, podeaua neagră mustea de apă. Că doar eram la Veneția, unde urma să ne dăm cu gondola. O să mai plouă, n-o să mai plouă? Vor veni spectatorii, nu vor mai veni?

 

Oana Pellea și Mircea Rusu, protagoniștii poveștii, își pregătiseră umbrelele, dar nădăjduiau că n-o să plouă. Și așa a fost. Iar la final, toată lumea a ridicat ochii spre cer cu recunoștință. Cum se va vedea într-un material viitor în care vă vom oferi și câteva secvențe din spectacolul Frumos e în septembrie la Veneția. Ca să vedeți că binele și frumosul ne însoțesc tot timpul și ploaia adaugă savoare jocului.

 

Savoarea lucrurilor bune

 

Se spune că cele neplăcute se țin scai de om, pe când cele plăcute alunecă precum apa pe penele de gâscă. Ca să ne bucurăm mai mult de viață, e necesar nu doar să știm care sunt lucrurile care ne fac plăcere, dar să le și cultivăm cu perseverență. Și să le savurăm pe îndelete.

 

Din experiența mea, teatrul e un cadou pe care ni-l putem face toată viața. O plăcere care merită savurată iar și iar pentru că ne face să ne simțim mai vii, chiar dacă un ochi plânge și unul râde. Nu doar pentru poveștile care ne distrag atenția de la nelipsitele probleme și ne duc pe cărările mai puțin umblate ale inimii.

 

Dar și întâlnirea cu actorii, care ne îmbogățesc cu energia și cu cheful lor de viață. Pentru că actorii sunt un soi de oameni care, practicand iar și iar exercițiul uitării de sine, devin tot mai buni la a-și spori bucuria jucându-se. Bucurie pe care apoi o oferă cu generozitate spectatorilor, conștienți fiind că numai dăruind vei dobândi.    

 

Nădejde, tandrețe, iubire

 

Cuvinte frumoase, pe care le-au rostit și Mircea Rusu și Oana Pellea. Sincer, deplin, din suflet. Și m-au făcut să mă gândesc la fiecare. Poate veți reflecta și voi, citindu-le.

 

Nădejde, un cuvânt care nu cred să mai existe în vreo limbă. Mai puternic, mai întăritor decât speranța. Să tragem nădejde de unde putem, căci, cum spune într-o replică Oana Pellea, dacă prezentul rămâne așa, ce ne facem?

 

Tandrețe, nu e un cuvânt des folosit. E mai mult o stare. Dacă nu putem fi tandri, măcar să ascultăm o poezie, o muzică, o poveste care ne vorbește despre tandrețe.

 

Iubire, nu știm multe despre ea, dar ne întrebăm și uneori ni se pare că o simțim. Ce știm e că e un mister, mai mult decât o poveste romantică. Dar uneori e de ajuns o poveste, un cântec. E de ajuns să râdem și parcă iese soarele. Norii s-au împrăștiat și sufletul e mai ușor.

 

A privi viața și cu umor și cu drăgălășenie, poate fi o dovadă de iubire. Undeva, cineva cântă. Undeva, cineva râde. Undeva, cineva se joacă. Iubind joaca, iubind viața. Și atunci, toată lumea câștigă.

Text: Mihaela Moldoveanu


Comentarii

Nume
Comentariu
Sunt de acord cu politica de confidentialitate. Utilizam datele tale in scopul corespondentei. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.